„Jurnalul unui incepator” de Anca CRUCEANA – Follow-up tura 28-29 Mai 2011

Cu ce sa incep? Cu banalul “multumim organizatorilor” care nu reuseste sa exprime ceea ce simtim noi (eu si Radu) pentru cei care au pus suflet si au organizat aceasta iesire minunata? Cu emotia puternica ce ma incearca acum, cand privesc primele poze si retraiesc cele doua zile? Sau cu emotia pe care o aveam inainte de a pleca in aceasta tura?

Am decis sa ma alatur acestei iesiri desi ma dadeam a 3-a oara cu caiacul (primele 2 ture, pe lacul Snagov), datorita entuziasmului lui Radu care are darul sa puna in miscare si o statuie.
Dupa ce am zis “OK, vin”, am inceput sa regret… fiindca emotiile ma copleseau, incercam sa nu ma gandesc la imensitatea Dunarii si ma ascundeam in spatele programului zilnic, supra-aglomerat.
Cand am ajuns la locul de plecare, m-am uitat in jur. Toata lumea se pregatea de plecare: unii zambeau, bucurosi… “Greii”, mi-am zis, oameni exprimentati care abiau asteptau sa porneasca si sa se bucure de placerea acestei iesiri. Altii erau preocupati cu pregatirile. Nimeni nu parea emotionat… doar eu… Noi am terminat relativ repede, drept pentru care asteptam, studiam fetele celorlati, ma uitam la Dunare… OK, am plecat, a fost bine la start, am descoperit ca nu e nimic inspaimantator si ca Dunarea nu e chiar un Bau-bau. Tocmai ce m-am relaxat ca am si auzit strigatul “om la apa!!!”. Ooops, mi-am zis, s-a luat startul bine. Dupa scurt timp, “om la apa”, din nou.…Offf… Dupa ce «fericitii» inotatori s-au reintegrat in grup, m-am relaxat si totul a devenit minunat. Peisajul, echipa, zambetele tuturor.
Vantul s-a intetit putin si Dunarea facea valuri, nu mari ce-i drept,  insa recunosc ca mi-a fost greu si putin frica, deoarece am depus mai mult efort si trebuie sa marturisesc ca nu sunt genul sportiv, ci mai degraba cel care sta pe scaun la birou 9 ore/zi.

La primul popas eram bucuroasa ca am venit in aceasta tura. Insula aceea imensa de nisip, ca o pata alba pe Dunare m-a ajutat sa-mi regasesc linistea si pentru prima data m-am simtit  cu adevarat atasata acestui grup.
Deja stiam ca voi mai participa. Apoi totul a decurs firesc si simplu: al doilea popas, apoi trecerea pe langa o insula, pe o potiune ingusta unde puteai sa juri ca esti in Delta pe canal… Aceasta bucata de drum o vad si acum daca inchid ochii.
Insula de popas, incredibila. Pozele stau marturie!
Oboseala m-a ajuns, deoarece era cald si trasesem ceva la padela. Am fumat o tigara, m-am relaxat si am inceput sa descarcam bagajele. Baietii au adunat lemne pentru foc, am pus corturile si am incropit ceva de mancare. Intre timp, in zona focului de tabara, unde era infipt si steagul tarii noastre, dragii nostri organizatori, plini de energie (ma miram de unde mai au) si entuziasm incepusera pregatirile pentru traditionala ciorba de peste. Ma intreb si acum, unde au incaput in canoe atatea lucruri: ceaunele (pentru ciorba si mamaliga), gratarul, legumele, carnea, painea, vinul (excelent !!!), cafeua de dimineata cu ibricul asociat, checul, vasele de unica folosinta, apa… fiindca eu si Radu fusesem foarte “zgarciti” la capitolul bagaje, greutate, spatiu…
Seara a fost minunata, o obosela placuta ma tragea la cort dar am facut o plimbare pe insula. Am mancat, am povestit si stat in jurul focului, cu ochii pironiti in valvataile acestuia si cu mintea goala… goala…
Noaptea a fost destul de rece… Dimineata m-am trezit greu fiindca eram obosita si as mai fi dormit insa pasarelele ciripeau deasupra cortului nostru. Soarele era deja sus pe cer. Am baut cafeaua si am inceput sa strangem. Ma dureau muschii spatelui. Of, mi-am zis, ce ma fac?
– Bea apa multa!  imi spunea Radu… insa eu nu l-am ascultat. N-am mancat mare lucru fiindca am prostul obicei de a nu manca dimineata. Nu m-am dat cu crema de protectie, fiindca mi-am zis ca nu arde soarele asa tare si oricum nu am o piele sensibila.
Dunarea era incredibil de linistita, mai calma si mai neteda ca un lac. Am pornit veseli, stiind ca azi va fi un pic mai scurt si mai usor deoarece nu era vant. Oglinda apei m-a ametit, nemancatul si lipsa apei si-au spus cuvantul… M-am speriat din cauza ametelii, dar a trecut. Cand ne-am regrupat, pe apa, m-am hidratat corespunzator, am mancat un baton energizant si totul a fost OK.
Un ultim popas pe o plaja de nisip, poza de grup…. Au inceput sa apara regretele ca ne apropiem de final…

S-a mers lejer, o plutire continua… fara nici un efort,  pana cand am vazut primele constructii de la Silistra. Ma bucuram ca am ajuns la final, intreaga si uscata!!! Am simtit in jur o vaga tristete fiindca tura luase sfarsit.
Am tras pe mal si am inceput sa strangem, fara prea multa tragere de inima… S-a terminat, ne vedem data viitoare. Eram toropiti de caldura. Noroc cu berea rece si proaspata, pe care mi-am cumparat-o de la Calarasi. O ultima poza cu zambetul pe buze si cu promisiunea ca ne vom revedea cat de curand.

Zambesc si acum, cand scriu aceste randuri. Multumesc tuturor!

Anca CRUCEANA

To follow…