Avem în sfârşit listele preliminare cu participanţii la ediţia numărul 60 a Tour International Danubien. Deşi suntem conştieţi că aceste liste vor suferi mici modificări pe parcurs, aşa cum este normal, în acest moment avem o imagine de ansamblu a TID-ului aniversar de anul acesta. Iată cum arată ea.
Deşi data limită pentru înscrierile pe partea română este 15 Iunie, în limita locurilor disponibile, se vor accepta înscrieri şi după această dată.
Ape liniştite tuturor!
TID România
Hello world! We have good news coming from Poland. 26 kayakers registered with “Poland – Lithuania – Latvia – Estonia Society” – also called shortly “KAJEL”, are going to come to TID 2015 on the Romanian part.
We can only say: WELCOME!!! We are happy to have you with us.
TID Romania
Da. A sosit din nou timpul pentru tura noastră cu caiacul pe Dunăre de 1 și 2 Mai.
Dacă nu ai mai fost niciodată cu caiacul pe Dunăre și vei veni, pregătește-te pentru o experiență extraordinară care este foarte posibil să îți schimbe viața pentru totdeauna. De-a lungul celor 5 ani de când organizăm astfel de ture pe Dunăre, am avut oportunitatea de a fi martori la un număr considerabil de astfel de schimbări.
Dacă ai mai fost cu noi, cu siguranță ne vom bucura cu toții pentru revedere.
Întâlnirea va fi Vineri 1 Mai 2015 ora 7:00 la Olteniţa, pe strada Mihai Bravu lângă sediul BCR. Uşor de ajuns. Olteniţa este un oraş mic. Aici vom lăsa maşinile şi vom merge la locul de start cu microbuzul nostru.
Vom fi pe apă cel mai târziu la ora 9:00. Vom face câteva pauze pe timpul zilei pentru socializare şi/sau câte o gustare. În jurul orei 16:00 vom ajunge la locul de campare unde încep activităţile bine împărţite fiecărui participant. Vom strânge lemne pentru focul de tabără şi ne vom instala corturile în timp ce borşul de peşte fierbe mocnit la foc mic. În jurul orei 19:00 vom servi masa după care vom aprinde focul de tabără.
A doua zi, nu foarte de dimineaţă, după ce servim micul dejun şi strângem corturile, pornim mai departe pentru etapa a doua a turei noastre până la Olteniţa unde sperăm să ajungem cel mai târziu în jurul orei 17:00. Aici ne luăm maşinile şi rămas bun până la următoarea întâlnire.
Asigurăm transportul (de persoane şi ambarcaţiuni) dintre Olteniţa şi Giurgiu şi 3 mese: cina din prima seară gătită ca de obicei de Chef Teo, micul dejun de a doua zi dimineață, foarte bogat şi diversificat gen bufet suedez şi masa de prânz din ziua a doua.
Pentru cei ce nu au propriul caiac sau canoe noi punem la dispoziție 10 locuri cu tot echipamentul necesar în ambarcațiunile noastre, caiace de dublu, single sau canoe. Tu trebuie să iți aduci propriul echipament de campare şi buna dispoziție.
Veţi avea nevoie printre altele de:
Fiecare participant se va aproviziona singur cu suficientă apă potabilă pentru cele două zile.
Youtube și galerii foto din anii anteriori:
1 și 2 Mai 2014 – by Alex Prodan
1 și 2 Mai 2013 – by Alex Prodan
Tura 1 Mai 2011 de la Giurgiu la Oltenita (by Viorel ILIŞOI)
Tura 1 Mai 2011 de la Giurgiu la Oltenita (by Jean.ro)
Tura 1 Mai 2012 de la Olteniţa la Călăraşi (by Jean.ro)
Mărturii, pe blogurile personale ale celor de mai jos:
– Pe Dunăre de la Giurgiu la Olteniţa – by rodiq.ro
– De ce să mergi cu caiacul pe Dunăre – by olivian.ro
– Cu Pelicanul pe Dunăre – by len.ro
– Jurnalul unui începător – by Ana Cruceană
Pentru detalii şi înscrieri aşteptăm mailul vostru la adresa de mail costin.iatan@gmail.com.
ATENȚIE!!! Locurile se ocupă de obicei în primele 2 – 3 zile de la postare. Dacă sunteți nehotărâți, acum e momentul să luați o decizie.
Costin IATAN
TID România
„Asociaţia vâslaşilor sârbi la TID” organizează, între 1 şi 9 mai 2015, „A 16-a Regată Comemorativă Vitomir Dizdarević-Amiralul Kuk” pe râurile Drina şi Sava, de la Ustiprača la Sremska Mitrovica. Este o regată internaţională, de sport şi recreere, de turism şi de kaiac-canoe.
Pentru detalii descărcaţi fişierul PDF: Regata Comemorativa Vitomir Dizdarevic.
Costin IATAN
TID România
La Tăşuleasa Social am ajuns pentru prima dată pe 27 Decembrie 2013, cu ajutorul lui Mani Gutău de la URMA, pentru a fi voluntar în proiectul „Camionul de Crăciun”, un proiect în parteneriat Die Johanniter din Germania şi Tăşuleasa Social.
Die Johanniter este o organizaţie umanitară de voluntariat fondată în anul 1956 în Hanovra, Germania. Organizaţia avea în 2008 peste 28.300 de voluntari activi şi peste 1.500.000 membri înregistraţi. „Cu dragoste pentru viaţă” este motto-ul lor. Pentru mai multe detalii Die Johanniter – Wikipedia.
Despre Tăşuleasa Social, mult timp şi foarte fain mi-a vorbit Mani înainte să ajung acolo. Ei au multe proiecte îndrăzneţe în derulare în fiecare an şi mulţi oameni frumoşi din România se numără pe lista lor de voluntari. Astfel, mi-am spus că trebuie să văd cu ochii mei acea lume altfel. Ei bine, aşteptările mele, deşi înalte, mi-au fost cu mult depăşite de la prima vizită. Voluntarii de la Tăşu, în mare parte tineri şi foarte tineri, au aşa o frumuseţe interioară ce nu poate fi descrisă în cuvinte, cel puţin nu de către mine. Locul este plin de o energie pozitivă cu care te încarci, fie că vrei, fie că nu vrei. Vă recomand pagina de Youtube – Tăşuleasa Social pentru a experimenta numai o parte din viaţa de acolo.
Astfel, pe 27 Decembrie 2014, am plecat din nou la Tăşuleasa Social, tot împreună cu Mani, pentru a da o mână de ajutor voluntarilor la „Camionul de Crăciun”.
Anul acesta „Camionul de Crăciun” a însemnat zâmbete şi cadouri pentru 20.400 de copii din 168 de localităţi din judeţele Bistriţa-Năsăud, Cluj-Napoca, Mureş şi Suceava. Aceste cadouri au fost pregătite, fiecare în parte, de câte un copil din Germania. De asta se ocupă în fiecare an organizaţia Die Johanniter. Cadourile au fost încărcate în 17 camioane şi însoţite în România de 59 de voluntari din Germania. Ei pleacă în fiecare an a doua zi de Crăciun din Germania pentru a ajunge pe 27 Decembrie seara la Piatra Fântânele unde este sediul Tăşuleasa Social. Pe 28 Decembrie, dimineaţa devreme, fiecare camion pleacă pe o rută bine stabilită în prealabil prin judeţele enumerate mai sus şi este însoţită de câte o echipă de voluntari mixtă, Die Johanniter şi Tăşuleasa Social, pentru a împărţi cadourile copiilor care le aşteaptă. Echipajele sunt însoţite de asemenea de echipe ISU, Jandarmeria şi Poliţia din Bistriţa.
Aşa cum vă imaginaţi probabil, nu este uşor deloc să împarţi într-o singură zi peste 20.000 de cadouri. Ei bine am fost martor deja pentru al doilea an. Atunci când este dăruire şi determinare, totul este posibil. Tot procesul este foarte bine administrat de head-staff-ul echipei Tăşuleasa Social iar la sfârşitul zilei camioanele se întorc din rută goale. Seara bântuie o oboseală grea prin Tăşu dar în acelaşi timp toată lumea are un zâmbet larg de satisfacţie şi împlinire pe faţă. Este zâmbetul primit pe tot timpul zilei de la cei peste 20.000 de copii.
Anul trecut, la întoarcerea acasă, am adus de la Tăşuleasa cadouri pentru 15 copii din comuna Chiselet, judeţul Călăraşi. Anul acesta, cu sprijinul Sofiafarm SRL din Olteniţa, care ne-a pus la dispoziţie furgoneta firmei şi a suportat integral cheltuielile de transport Olteniţa – Piatra Fântânele – Olteniţa, am reuşit să aducem cadouri şi bucurie pentru 42 de copii din Chiselet, Curcani şi Mitreni.
Mulţumesc Tăşuleasa Social pentru şansa de a dărui mai departe. La mulţi ani fericiţi şi sănătoşi.
Costin IATAN
TID România
Călin ENE este din Timişoara şi anul acesta a participat pentru prima dată la TID, pe porţiunea Smederevo (SERBIA) până la Sf. Gheorghe. Mai jos a împărtăşit cu noi trăirile sale intense din aceste 40 de zile. Mulţumim frumos, Călin! 
“About Freedom” sau TID-ul prin ochii lui Călin ENE
Cu atâţia idioţi care dau verdicte categorice despre lucruri sau evenimente despre care au auzit sau au participat, titlul aşa-zisului meu articol pare uşor arogant, ba chiar de prost gust. De fapt este despre TID-ul meu. Nu glumesc, fiecare persoană fizică care participă îşi poate construi propriul său TID, respectând bineînţeles regulamentul, şi regulile elementare de bun simţ. Deci şi-l poate personaliza. Este despre felul în care am perceput eu TID-ul. Şi nu este un documentar cu locuri şi date, ci câteva impresii şi păreri personale. În primul rând TID-ul nu e despre padelat. Despre aruncat apa murdară cu lopata, ar zice unul dintre cei cu care am padelat. Şi pentru care după percepţia mea TID-ul a fost mai mult decât o plăcere, un obiectiv de adăugat pe o listă a unui vânător de trofee. Dar şi aici apreciez că omul a găsit motivaţia de a termina un lucru pe care l-a început dar nu i s-a potrivit. Apreciez dar în acelaşi timp mi se pare o prostie să pierzi 2,5 luni din viaţă făcând un lucru care nu îţi place. Eu când m-am înscris, cel puţin ştiam că padelatul e aducător de bucurie. E de fapt despre oamenii alături de care padelezi, îţi pui cortul, cu care te cunoşti mai mult sau mai puţin, în marea lor majoritate oameni de calitate. Dar şi despre momentele în care eşti singur pe apă 6, 8, 10 ore, şi ai tot timpul din lume să stai de vorbă cu tine. Pentru că ai şi zile în care prezenţa oamenilor te oboseşte şi preferi să-ţi faci călătoria în ritmul tău, să-ţi faci pauza, eventual şi somnul de după-amiază, doar tu cu tine. Şi de obicei intimitatea îţi e respectată, acolo unde spaţiul o permite. Este unul dintre lucrurile plăcute la TID, că-ţi permiţi să stai o zi sau mai multe doar cu tine, să-ţi limpezeşti gândurile, să te gândeşti la viaţa ta, la viitor, la trecut, la cine ai vrut să fii, la cine ai ajuns să fii, totul într-un ritm de metronom: splash, splash, splash, splash, mişcare uniformă, reflexă, fără efort muscular, eliberându-ţi mintea, lăsându-ti gândurile să zboare. Periculos… E despre oameni. Îmi place să le spun frumoşii nebuni ai zilelor noastre, parafrazând un titlu frumos al unui roman prost al lui Fănuş Neagu, care la 16 ani mi se părea grozav. Oameni care m-au încărcat pozitiv, dar care mai ales m-au făcut să-mi pun întrebări. Casey, americanul care hoinăreşte de 5 ani prin lume, şi care a făcut TID-ul românesc într-o barcă precum o cameră de tractor, cu toata agoniseala lui şi bicicleta pe barcă. 55 km cu vânt din faţă pe ambarcaţiunea lui… cei ce se dau cu barca ştiu ce înseamnă. Cu toate ca îi era uşor să împacheteze barca şi să o pună pe bicicletă, nu a vrut să renunţe. Te salut prieten drag, oriunde ai fi si-ţi urez “vânt din pupa”. E un fel de-a spune, pentru că e acum pe biclă. Patrick şi Chantal, de 4 ani cu bicicletele prin lume, el francez, ea elveţiancă. Asta trebuie să o povestesc. Undeva în Bulgaria, mai erau vreo trei zile până la Silitra. El îşi monta cortul. E un fel de-a spune, scheletul rigid îl înnădea cu scoci… 4 ani, săracul cort. Chantal scria în jurnalul de bord, în timp ce vorbea cu mine. Generalităţi despre călătorii, că trebuie să fie frumos să călătoreşti pe apă. Eu: “You are the really traveller, come on, 5 years..??” la care ea, fără să-şi ia ochii din caiet: “Noah, just a kind of”. M-au cucerit definitiv cu modestia lor. Nu-mi era musai s-o scriu în engleză, dar parcă în română îşi pierde din profunzime. Le-am pierdut urma, i-am revăzut la Tulcea. Alergam pe bicicletă la triatlon. Am avut cei mai mulţi susţinători, majoritatea colegilor şi-au făcut timp să vină să mă încurajeze pe undeva pe traseu. Deodată aud “Go, go, calin go, go!!”, prietenii mei Patrick şi Chantal, cu bagajul pe bicicletă, şi-au făcut timp să stea să mă încurajeze, vreo trei-patru ture de bicicleta, aprox o oră. Am coborât şi eu şi i-am îmbrăţişat, le-am mulţumit şi i-am rugat sa plece, timpul se scurgea şi cine ştie pe unde aveau sa-si pună şi ei tabăra. Despre Peter, elveţianul de 60 de ani care voia sa facă 6600 km, până în Siria. Pana aici nimic ieşit din comun. Doar că el făcea călătoria fără nici un ban. Mânca ce primea de pe la pescari, pe maluri. Ajuta la tot felul de treburi pe mal pentru mâncare. Gest frumos din partea organizatorilor care îl primeau în tabără să-şi facă un duş să mănânce cu noi, să-şi ia apă. Şi din partea colegilor care îl mai ajutau, care cu o conservă, care cu o bucată de pâine. Încă o dovadă că e despre oameni. Nebunul cu canoea roşie ziceau unii. Eu m-am întrebat, mai în glumă mai în serios, care dintre noi e nebunul? Robotul care-şi smulge 2 săptămâni pentru TID sau omul care călătoreşte ca acum 1000 de ani? Ca la 20 de ani, fără griji şi fără bani… despre prietena mea din Germania, având vreo 6 TID-uri şi 4 călătorii în Rusia şi statele baltice căreia i-am ridicat cortul în miezul nopţii după ce bătrâna doamna crescuse si-i intrase în cort, iar ea dimineaţa privind răsăritul zice: “Pentru asta am şi uitat prin ce-am trecut azi-noapte.” Despre austriaca, care a padelat doua săptămâni de când am intrat eu, deci nu ştiu de unde s-a lăsat pe apă, cu mâna în gips. E adevărat că în canoe de dublu, cu şotul ei, dar ce dracu, despre ce vorbim? Despre Paul şi Ştefan din Jurilovca care m-au primit cu toate că mă vedeau pentru prima dată, m-au cazat la ei mi-au luat caiacul în păstrare, Paul m-a ajutat cu telefon şi internet, al meu luase apă. Mulţi colegi îi ştiu, sunt voluntari pentru multe acţiuni în deltă. Ştefan despre căsuţa lui din Jurilovca: “La un moment dat am zis că ce fain ar fi să nu mai trebuiască să plec de la mare.” Dezarmant de simplu, nu? E despre faptul că e poate cel mai ieftin mod de a petrece un concediu activ, într-un cadru organizat, şi a vedea o bună parte din Europa. Pentru cei ce gustă genul. Taxa pentru tot TID-ul e undeva sub 250 euro. Drumul până în Germania cu vreo maşină de ocazie sau microbuz. În rest pe mâncare nu ai cum să cheltuieşti mai mult decât ai cheltui acasă, cam peste tot e o masă de seara din partea organizatorilor. E uşor, e greu? Nu ştiu, totul e relativ, e percepţia ta despre ce înseamnă. E spartan, în multe locuri te speli cu apă rece, unul sau doua WC-uri, se stă la coadă. Dar foarte mulţi străini au considerat cel mai fain loc de campare cel de la Dunăreni. O parte au campat pe o insulă nisipoasă pe plajă. Locul de campare oficial cu plopi umbroşi şi foarte curat. La 2-300 metri una de alta. Fără WC. Fără apă curentă. Dar cu o primire spectaculoasă din partea primăriei. Circula şi un fel de glumă: de mult nu am mai mâncat ciorbă de peşte cu peşte. La Dunăreni da. Celor ce zic că e greu, îi invit să se uite pe poze câţi oameni peste 60, 70 de ani, oameni cu copii. Îl salut pe Lazslo din Ungaria, într-o canoe cu doi copii de 11-13 ani a făcut călătoria. Nu a fost singurul cu copiii din dotare. Pe cei ce cred că e foarte uşor îi invit să facă 3 zile de 50 de km de padelat cu strâns şi aşternut tabăra, dacă se poate şi una cu vânt din faţă. Ce pot să vă zic e că eu nu am avut nici o zi în care să fi vrut sa fiu altundeva decât acolo. Sau să mă întreb ce dracu caut eu acolo. Nu am avut motiv de ceartă cu nimeni cele 40 zile în care am fost plecat. Unii străini m-au întrebat de ce sunt aşa de puţini români la TID, e vorba de bucata sârbească şi bulgărească, având în vedere că de partea cealaltă e graniţa cu România. Bulgari, la un moment dat erau vreo 40, pe bucata bulgărească. Am ocolit răspunsul. Nu am ştiut ce să răspund. Nu despre TID, despre dat în bărci în general. Pentru mulţi români poveştile despre concediu încep astfel: să-mi bag să zicem picioarele, m-am îngrăşat 2 kile în concediu, la 11 când mă trezeam ăia deja schimbau platourile de mic dejun cu alea de prânz, da’ când ăia nu erau acolo, sau nu se uitau, puteai să iei să duci şi în cameră…. Niciodată nu am înţeles de ce să duci în cameră dacă e cât vrei acolo, dar deoarece nu am fost niciodată la un all-inclusiv probabil ceva îmi scapă. Ştiu că nu e cazul celor ce navighează pe acest forum. Ştiu de asemenea că nu e cazul celor mai mulţi dintre cei ce îmi sunt prieteni pe Facebook, în nici un caz celor din grupurile la care m-am abonat cu voia mea. Dar suntem puţini ca număr pentru a fi măcar un segment reprezentativ. Şi aici mă refer la toţi cei ce padelează, aleargă, biciclesc, fac drumeţii, înoată, iubesc să doarmă sub cerul liber, lângă un foc, aşteaptă evadarea dintre betoane ca înecatul gura de aer ce trebuie să-i facă plămânul sa explodeze, cei care ne salutăm pe apă, în pădure, pe şosea sau unde ne întâlnim fără să ne cunoaştem, dar recunoscându-ne. Atât cei ce cutreieră la pas cu aparatul la gât cat şi cei ce pun cortul după o zi în care de câteva ori corpul a zis “stop, nu mai pot”, dar mintea a zis “hai, doar până la copacul ăla, mai un pic, până la deal, hai să coborâm şi valea asta, se vede podul, hai că poţi”. Cei care nu putem renunţa, pentru că a nu renunţa e un mod de viaţă pentru noi. Asta înseamnă a trai pentru noi. Am primit o mulţime de like-uri pentru poze. Dar aş fi bucuros să mă întrebaţi, să vreţi să încercaţi, să văd că interesul nu e doar la nivel de conversaţie Facebook. E o altă lume. Care te aşteaptă. Poate exagerez când spun că dacă nu o cunoşti eşti mai sărac sufleteşte. Am găsit-o fără să ştiu că o caut, fără să ştiu ce caut, dar căutând ceva. Şi cam asta este.
Sursă foto: Facebook.
Iată că am ajuns şi la a 4-a ediţie a turei noastre de 1 Mai cu caiacul pe Dunăre. Poate vă aşteptaţi să vă spunem că ne-am reinventat, că anul acesta venim cu ceva absolut nou, nemaivăzut, nemaiauzit. Ei bine, nu. Vom servi aceeaşi ciorbă de peşte cu mămăliguţă, aceeaşi tochitură, gătite toate la foc mocnit pe malul Dunării şi tot de Chef Teo ca în toţi anii anteriori. În fiecare an au fost participanţi cu care ne cunoşteam deja din turele trecute dar de fiecare dată ne-am făcut şi prieteni noi. Până la urmă asta este ideea. Cât mai mulţi dintre voi să descopere magia Dunării, întotdeauna în compania unor oameni de calitate şi să ne facem cu toţii prieteni noi care la rândul lor devin prieteni vechi cu care ne vedem cu drag de fiecare dată când avem ocazia.
Foto by jean.ro
Dunărea este extraordinară şi îţi oferă un sentiment de libertate totală, sentiment ce nu îl poţi găsi prea uşor în viaţa urbană din prezent. Poate doar în vârful muntelui mai poţi experimenta ceva similar.
Astfel, te invităm să vii cu noi cu caiacul sau canoea pe Dunăre pentru două zile de linişte şi pace cu natura. Nu este o tură recomandată specialiştilor. Dacă ştii să înoţi şi îţi place să ieşi în natură cu prietenii sau cei apropiaţi, atunci această tură este potrivită pentru tine. Nu ai nevoie de experienţă în padelat. Vom parcurge lejer distanţa dintre Giurgiu şi Olteniţa în două etape de câte aproximativ 30 km pe zi.
Punem la dispoziţia voastră 10 locuri în ambarcaţiunile noastre, caiace de simplu, de dublu sau canoe, echipate complet. Veţi avea nevoie doar de echipamentul de campare.
Vă recomandăm să vă luaţi camerele foto. Vom fotografia pelicani, cormorani, egrete, raţe sălbatice şi multe peisaje. Aşa cum spuneam şi mai sus Dunărea este magică!
Întâlnirea va fi Joi 1 Mai 2014 ora 7:00 la Olteniţa, pe strada Mihai Bravu lângă sediul BCR. Uşor de ajuns. Olteniţa este un oraş mic. Aici ne vom lăsa maşinile şi ne vom urca în microbuzul închiriat special ce ne va duce la Giurgiu. Transportul participanţilor precum şi a ambarcaţiunilor acestora este inclus în taxa de participare.
Vom fi pe apă cel mai târziu la ora 9:00. Vom face câteva pauze pe timpul zilei pentru socializare şi/sau câte o gustare. În jurul orei 16:00 vom ajunge la locul de campare unde încep activităţile bine împărţite fiecărui participant. Vom strânge lemne pentru focul de tabără şi ne vom instala corturile în timp ce borşul de peşte fierbe mocnit la foc mic. În jurul orei 19:00 vom servi masa după care vom aprinde focul de tabără.
A doua zi, nu foarte de dimineaţă, după ce servim micul dejun şi strângem corturile, pornim mai departe pentru etapa a doua a turei noastre până la Olteniţa unde sperăm să ajungem cel mai târziu în jurul orei 17:00. Aici ne luăm maşinile şi rămas bun până la următoarea întâlnire.
Sunt asigurate, conform tradiţiei, transportul (persoane şi ambarcaţiuni) dintre Olteniţa şi Giurgiu, cina din prima seară ce va fi alcătuită din vestita ciorbă de peşte a la Chef Teo şi felul secundar, micul dejun de a doua zi, foarte bogat şi diversificat gen bufet suedez şi masa de prânz surpriză.
Veţi avea nevoie printre altele de:
– hrană pentru prima zi de padelat, cu excepţia cinei care e asigurată;
– apă sau soluţii alternative necesare hidratării pentru cele două zile;
– echipament de campare: cort, saltea izopren, sac de dormit, lanternă/frontală, etc;
– pelerină/jachetă de ploaie;
– cămăşi cu mânecă lungă şi pantaloni lungi, în culori deschise pentru protecţie împotriva soarelui pe timpul zilei;
– pălărie cu boruri cât mai largi şi ochelari de soare;
– cremă de protecţie solară;
– soluţie sau spray împotriva ţânţarilor pentru seara (IMPORTANT!);
– haine groase pentru seara (este posibil sa scadă temperatura în jurul valorii de 10-12 grade C);
– saci impermeabili pentru lucrurile personale. Este recomandat să aveţi haine uscate oricând la îndemână;
– saci de gunoi pentru locurile unde vom lua pauze şi pentru locul de campare.
Fiecare participant se va aproviziona singur cu suficientă apă potabilă pentru tot traseul.
În cazul în care vremea va fi potrivnică (ploi torenţiale de lungă durată, furtună, vânt puternic sau orice alte condiţii meteo ce ar putea periclita siguranţa noastră) tura va fi amânată pentru 2 şi 3 Mai sau 3 şi 4, în funcţie de prognoză.
ATENŢIE!!! Locurile sunt FOARTE limitate şi de obicei se dau din primele 2 – 3 zile.
Galerii foto din anii anteriori:
Tura 1 Mai 2011 de la Giurgiu la Oltenita (by Viorel ILIŞOI)
Tura 1 Mai 2011 de la Giurgiu la Oltenita (by Jean.ro)
Tura 1 Mai 2012 de la Olteniţa la Călăraşi (by Jean.ro)
Mărturii, pe blogurile personale ale celor de mai jos:
– Pe Dunăre de la Giurgiu la Olteniţa – by rodiq.ro
– De ce să mergi cu caiacul pe Dunăre – by olivian.ro
– Cu Pelicanul pe Dunăre – by len.ro
– Jurnalul unui începător – by Ana Cruceană
Pentru detalii şi înscrieri aşteptăm mailul vostru la adresa de mail costin.iatan@gmail.com.
Lista cu participanţii înscrişi până în prezent.
Costin IATAN
TID România
Este interesant faptul că această expediţie a avut loc la numai câţiva ani după Războiul Ruso-Turc de la 1877-1878, război ce a frământat adânc peninsula balcanică. Temerarii noştri călători au avut parte astfel de ceva experienţe interesante de ambele maluri ale Dunării.
Menţionez că textul de mai jos este partea a III-a din traducerea parţială a cărţii “The Danube From The Black Forest To The Black Sea” scrisă în 1891 de Francis Davis Millet, un pictor şi scriitor american ce a parcurs respectivul traseu cu caiacul în acelaşi an.
La amiaza zilei ce a urmat după experienţa noastră cu sistemul de pază al frontierei din România, am auzit împuşcături şi bătăi de tobă în satul sârbesc Brza Palanka şi, de îndată ce am acostat acolo, am găsit satul într-o agitaţie vivace. Grupuri de femei şi bărbaţi umpleau tigve cu apă din fântâni şi se grăbeau sus pe deal către marginea satului.
Ţărani sârbi cărând apă pentru tabăra de la Brza Palanka
Pe lângă vasele cu apă, cele mai multe femei şi o mulţime de copii cărau coşuri cu pâine, mâncare şi boccele cu struguri. Străzile fierbinţi şi prăfuite mişunau de ţărani, cei mai mulţi îmbrăcaţi în veştminte albe de in. Bărbaţii purtau eşarfe de un roşu aprins iar femeile şorţuri viu colorate. Cu toţii erau încălcaţi cu sandale largi şi şosete groase din lână. În timp ce ne întrebam ce e cu toată hărmălaia asta, a început să sune o tobă din ce în ce mai aproape şi apoi a apărut o miliţie (wikipedia: un grup de cetățeni organizați astfel încât să asigure un serviciu paramilitar) formată din cei mai sălbatici bărbaţi care au purtat vreodată o carabină, ce înaintau grăbit pe o alee îngustă tropăind într-un nor de praf şi au dispărut împreună dincolo de marginea dealului. Apoi încă un grup şi încă unul, ce arătau din ce în ce mai barbarici, urmau aceeaşi cale, cu întreaga populaţie după ei şi noi printre ei. Când am ajuns în vârful dealului am zărit cea mai ciudată şi barbară tabără pe care ne-o puteam imagina.
Miliţie sârbă
Tot platoul, întins şi uscat, era acoperit de nişte adăposturi sau barăci construite din crengi de stejar, aliniate în forma unui patrulater care închidea o suprafaţă de vreo 10 hectare. La umbra acestor grosoloane adăposturi şedeau sute de bărbaţi ce înfulecau prânzul, adus mai devreme de copii şi femei. După ce toţi bărbaţii au fost serviţi, s-au ghemuit şi aceştia pe vine în apropiere să-şi manânce modestul lor prânz. De-a latul suprafeţei de paradă erau două grămezi paralele de paie, care evident erau paturile în care dormeau noaptea bărbaţii. Am înţeles de îndată că ne aflam în tabăra anuală a miliţiei sârbe, şi nu am fost surprinşi să vedem că apariţia noastră acolo a cauzat ceva interes şi curiozitate, fiind singurii îmbrăcaţi în stil european dintre toţi. În afară de asta, costumaţia noastră, fără îndoială, ar fi adus comentarii oriunde, urmare a amprentei aduse de noroiul de Dunăre şi a purtării în exces, care cu siguranţă i-a schimbat aspectul general într-unul unic. Gardianul de serviciu ne-a oprit să ne întrebe care este motivul prezenţei noastre acolo iar noi am răspuns că dorim să vizităm căpitanul, cu speranţa că există un grup de ofiţeri de rang mai înalt prezent în tabără. Răspunsul nostru fiind satisfăcător, ne-a lăsat să trecem de îndată, nefiind deloc curios ce căpitan doream să vizităm.
Comasarea trupelor sârbeşti la frontiera bulgară
Am dat aceeaşi explicaţie încă de câteva ori, de fiecare dată când unii dintre soldaţi aveau resentimente în legătură cu desenele noastre şi încet-încet ne-am făcut cale înăuntru. Nu mâncasem nimic de la răsăritul soarelui şi padelasem mai mult de 20 de mile, astfel că după ce ne-am satisfăcut prima curiozitate am decis să mergem înapoi în sat pentru prânz şi să ne întoarcem înapoi pentru instrucţia de după masă. Dar de îndată ce am început să ne retragem, am trezit suspiciunea întregii tabere şi din toate părţile au început să ni se adreseze ţipăte şi vorbe ce păreau a fi pe un ton foarte violent şi supărat. Doar într-o secundă eram înconjuraţi de o mulţime furioasă de bărbaţi înarmaţi cu cuţite, carabine şi baionete. Orice explicaţii erau inutile acum şi aproape imposibile datorită faptului că stocul nostru de cuvinte în limba sârbă era pe terminate şi, după câteva încercări de a forţa bariera umană din jurul nostru, până la urmă am cedat şi am fost conduşi către baraca ce părea a fi sediul central. Aici am găsit doi ofiţeri de armată, un căpitan şi un locotenent, care răspundeau de tabără şi deci, cei care declarasem că urma să îi vizităm.
Ofiţerii au fost uluiţi la apariţa în uşa barăcii lor a doi oameni îmbrăcaţi în haine europene, deoarece agresorii noştrii luaseră deja o distanţă considerabilă lasându-ne să ne prezentăm singuri. Cu toate cele de mai sus ne-au primit cu mare amabilitate, oferindu-ne singurele scaune ce le aveau şi încercând să-şi ascundă nedumerirea prin diverse oferte de ospitalitate. Ne-am prezentat paşapoartele şi ne-am arătat a fi cât mai agreabili cu putinţă, tot timpul întrebându-ne care va fi rezultatul interviului nostru. Nu păreau a dori să scape de noi foarte repede fiind evident derutaţi cu privire la ce ar trebui să facă cu noi. Nu exista îndoială cu privire la acreditările noastre şi negreşit nu primiseră ordine clare despre cum să trateze o situaţie neaşteptată ca aceasta. Noi aveam dificila sarcină datorită incapacităţii de a explica situaţia noastră pentru că, deşi înţelegeam cea mai mare parte a celor spuse de aceştia în urma asemănării limbii lor cu cea rusă, vocabularul nostru de cuvinte sârbeşti era foarte limitat pentru a putea fi folosit în acest caz de urgenţă. Chiar dacă reuşisem să gestionăm cu succes partea filologică, explicând obiectul călătoriei noastre într-o sârbă uşor de înţeles, era normal să întâmpinăm aceeaşi dificultate, ca şi oriunde până acum, în a convinge că nu eram implicaţi în nicio întreprindere comercială ci pur şi simplu eram într-o călătorie de plăcere. Căpitanul a trimis oamenii săi în diverse direcţii pentru a găsi vorbitori de limbă germană sau maghiară şi într-un final a fost adus un ţigan care se presupunea a fi lingvist. Germana lui era limitată la o singură frază: “Was wollen Sie?” iar în maghiară nu ştia niciun cuvânt, fiind aruncat cât de curând înapoi afară. În timp ce ei scormoneau întreaga tabără după un translator ne-a venit dintr-o dată ideea să spunem că suntem ingineri, cu speranţa că acest cuvânt ar trebui să fie bine cunoscut de-a lungul Dunării. Cuvântul “Ingineur” a funcţionat ca prin magie. Căpitanul şi-a cerut scuze imediat pentru prostia de a nu înţelege poziţia noastră mai devreme şi a chemat un gardian pentru a ne escorta în siguranţă în afara taberii spunând că aveau ordine clare în sensul ăsta şi-apoi oricum nu mai era nimic de văzut pentru că soldaţii erau pe cale să-şi facă somnul de după masă iar parada nu era decât seara. Ne-am strâns mâinile cordial cu amândoi ofiţerii şi am urmat vânjosul ţăran înapoi în sat.
Gardian din miliţia sârbă
În timp ce mărşăluiam prin locul unde trebuia să se ţină parada nu am rezistat tentaţiei de a face un desen în carnetele noastre, dar înainte de a reuşi să schiţăm măcar o linie, un grup agitat de ţărani înarmaţi se îndreptau către noi în grabă, în frunte cu unul dintre ei care flutura un cuţit lung. Era clar că aveau teama orientală şi aversiunea împotriva faptului de a fi desenaţi şi erau dispuşi să facă totul foarte neplăcut pentru noi. Am pus în grabă carnetele la locul lor, iar unul dintre noi am scos un briceag din buzunar, am întins cea mai mică dintre lame şi l-am agitat prin aer parcă provocându-l batjocoritor pe uriaşul cu cuţitul mare. Situaţia ridicolă a fost apreciată într-o secundă şi întreaga mulţime s-a oprit din urlete pentru a râde în hohote iar astfel pacea a fost declarată de comun acord. Odată ieşiţi din tabără nu am încercat să ne întoarcem pentru a doua oară şi am fluturat de rămas bun din caiacele noastre.
Aventura noastră a fost una foarte interesantă iar rezultatul nu a fost deloc neplăcut. Nu am putut să nu ne gândim că aceşti oameni erau foarte puţin înţeleşi de corespondeţii lor care se tot agitau despre lumea necivilizată din Est şi făceau din acest subiect o topică greţoasă în presa din lumea civilizată. Această tabără, gândeam noi, cu siguranţă ar fi fost descrisă drept “comasarea trupelor sârbeşti la graniţa cu Bulgaria” iar o experienţă similară cu a noastră ar fi furnizat text pentru interminabile articole despre caracterul beligerant ale popoarelor din Balcani. Cât despre noi, ne-am imaginat de îndată agitaţia dintr-o tabără de soldaţi din Statele Unite sau una de voluntari din Anglia dacă doi sârbi îmbrăcaţi în hainele lor naţionale ce ar fi avut cu ei carnete de desen, reuşeau să pătrundă înăuntru, dar incapabili să explice prezenţa lor acolo. Este de notat faptul că la numai câteva zile după experienţa noastră am văzut un ziar britanic şi primul paragraf care l-am observat în coloana de ştiri de peste hotare era “Comasarea trupelor sârbeşti la frontiera cu Bulgaria”.
Nu am mai fost de atunci interesaţi să intrăm în contact cu armata pentru simplul fapt că subiectul era deja uzat şi cu greu am mai fi găsit experienţe destul de interesante pentru a compensa marea pierdere de timp ce urma să implice asta.
Dar, nu eram departe de sunetul de tobe de la Brza Palanka atunci când am căzut într-o altă capcană pe partea românească în timp ce pluteam în voie pentru desenele noastre şi ne-am apropiat prea mult de mal.
Pichet românesc
Un salut venind dinspre marginea apei ne-a determinat să privim într-acolo unde am văzut trei oameni îmbrăcaţi ca nişte ţărani obişnuiţi, pe cât puteam vedea de la distanţa aceea, care ne făceau semne să ne îndreptăm către mal. Pentru că speram că au peşte sau alte produse de vânzare, ne-am apropiat, inteţionând să acostăm doar puţin mai jos de poziţia lor. De îndată ce ne-am apropiat le-am observat centurile militare şi o gheretă asemănătoare cu pichetele de mai sus. Primul impuls a fost să întoarcem cât mai repede şi să ne depărtăm, dar unul dintre ei a fugit către ghereta sa de unde a apărut imediat cu o armă şi un încărcător şi a procedat la exerciţiul clar înţeles din manualul său militar în limba română.
Monedă de argint de la 1880 – Carol I al României
Eram deja sătui de acest joc şi ne-am predat de îndată fără nicio graţie. Soldaţii, pe de altă parte, erau gata să renunţe la ostilităţi de îndată ce am tras la mal. Caporalul ne-a examinat paşapoartele, le-a declarat în regulă şi, cu ajutorul efigiei de argint a Regelui Carol I al României, am înăbuşit orice urmă de vrăjmăşie ce ar mai fi putut zace sub tunicile lor aspre. Am plecat mai departe si am rămas prieteni.
În ciuda eforturilor noastre, nu terminasem nici pe departe cu armata încă, pentru că, până la urmă întunericul s-a lăsat şi cum nu am găsit niciun loc potrivit pe malul sârbesc, nici nu am reuşit să scăpăm de pichetele de pe malul opus. Într-un târziu am decis să facem o contra-mutare împotriva inamicului şi, cu îndrăzneală, am acostat chiar în faţa unui grup de pichete înainte ca ei să aibă timp să fugă după arme şi am cerut îndrumări pentru un bun loc de campare. Ne-au sfătuit să nu mergem mai departe pentru a evita dificultăţile cu celelalte posturi după lăsarea întunericului aşa că am tras caiacele la malul nisipos şi în curând am uitat de soldaţi, paşapoarte şi problemele Estului.
În această parte a fluviului satele sunt rare, neinteresante şi cele mai multe pe malul sârbesc. Arhitectura locală nu este impozantă şi nici de bun gust dar casele sunt confortabile şi de cele mai multe ori foarte aranjate şi pe dinăuntru şi pe din afară.
Construcţia unei case în Serbia
Structura este de obicei din stâlpi din lemn prinşi în piroane sau legaţi împreună între care este ţesută cu măiestrie o împletitură de nuiele ce serveşte la susţinerea nămolului cu care sunt bine tencuiţi pereţii groşi şi tavanele. Un pridvor cu acoperiş şi balustradă ocupă de obicei partea din faţă a casei în întregime şi serveşte drept grădiniţă, atelier sau doar un loc unde femeile stau pe timpul verii. Deseori există o platfomă mai ridicată într-o parte, unde bărbaţii şed turceşte, fumează şi beau cafea. Această caracteristică de arhitectură de pe urmă este găsită la toate hanurile şi este aproape de nelipsit mai târziu între limitele fostului Imperiu Otoman. Casele sârbeşti ca şi cele româneşti, care sunt foarte asemănătoare, sunt de obicei văruite în alb şi fie au acoperiş din ţiglă roşie fie din păpuriş sau paie. Acoperişul din ţiglă este cel mai des întâlnit.
Casă din Radujeváç
Malul românesc a devenit plat, monoton şi în aparenţă pustiu, cu excepţia pichetelor. Pe distanţă de multe mile nu am zărit nici măcar o plasă pescărească pe niciunul dintre maluri până când, după o jumătate de zi plictisitoare, am ajuns la Radujeváç, un sat mare, alb, risipit pe o suprafaţă mare şi care am aflat că era şi ultima localitate de pe malul sârbesc înainte de frontiera cu Bulgaria şi, din fericire pentru noi, cel mai pitoresc şi caracteristic loc întâlnit în ultimele zile. Câteva magazine şi acelea destul de primitive, tulbură simplitatea rustică a străzilor. Case în stil fermă, înconjurate de înalte garduri de nuiele sunt ascunse pe jumătate printre copaci de ambele părţi ale drumurilor prăfuite iar partea satului din apropierea fluviului este încă înconjurată de palisade de stejari înalte de trei metri, o relicvă de pe vremea când o astfel de apărare era necesară.
Pe fiecare pridvor şi în fiecare curte, stăteau la umbră femei ce torceau la lână iar flecărelile lor pline de viaţă se amestecau cu uruitul războaielor de ţesut. Boi gri cu ochi mari rumegau în linişte în imediata apropiere a femeilor care lucrau. Ardei de un roşu aprins şi mari grămezi de porumb dădeau un amestec intens de culoare pe lângă umbrele reci ale caselor văruite în alb şi fiecare pată de culoare roşie din veştmintele localnicilor străluceau printre frunzişuri sau licăreau în lumina soarelui. Câţiva leneşi erau proţăpiţi sub copertina grosoloană din faţa cârciumii şi beau ţuică de prună sau vin acru dar, cu excepţia acestor trântori, toată lumea era intens implicată în munca câmpului sau cea de pe lângă casă. Vaporul cu aburi ce acosta de două ori pe săptămână la fiecare din curse în sus sau în jos aducea mărfuri, încărca altele dar mica comunitate era la fel de departe de civilizaţie ca şi când vaporul nu ar fi existat iar viaţa era la fel de primitivă ca în zilele de dinainte ca gustul ţărănimii să fie corupt pentru superficialitatea produselor moderne.
În zonele întinse de mai jos de Radujeváç, un peisaj larg întâmpină privirea. Departe în Nord încă se mai zăresc nobilele piscuri ale Carpaţilor şi se întind departe către Est până se pierd în zare în vasta câmpie română în timp ce în Sud contururile îndrăzneţe ale Balcanilor abia se disting, jumătate acoperiţi de norii de vară. Fluviul face curbe mai lungi şi mai impunătoare şi curge cu un curent adormit. Nu mai sunt obstacole care să îi împiedice cursul, nu mai sunt stânci sau strâmtori şi şerpuieşte liniştit mai departe până se varsă printr-o mulţime de canale în Marea Neagră. Acest curs de apă liniştit are un farmec şi o frumuseţe aparte. Peisajele zâmbitoare ale verii nu apucă să plictisească ochiul sau mintea pentru că măreţul fluviu deschide mereu alte noi perspective după fiecare cot şi mereu dezvăluie noi combinaţii de mal, curent şi distanţe.
Aici se sfârşeşte Capitolului XV (Partea a III-a). Link-uri către părţile anterioare:
Partea I – Capitolul XIII – De la Smederevo (în apropiere de Baziaş) la Orşova
Partea a II-a – Capitolul XIV – Prin Porţile de Fier
Aştept în continuare feedback-ul vostru. Dacă v-a plăcut, distribuiţi vă rog.
Costin IATAN
TID România
Spre rușinea mea, dintotdeauna am crezut că Porțile de Fier sunt denumiri atribuite special hidrocentralelor construite pe Dunăre între anii 1964 și 1972. Nu este nici pe departe așa.
În capitolul următor este o descriere foarte amănunțită a defileului Cazanelor și a Porților de Fier la vremea aceea, în urmă cu 122 de ani.
Menţionez că textul de mai jos este partea a II-a din traducerea parţială a cărţii “The Danube From The Black Forest To The Black Sea” scrisă în 1891 de Francis Davis Millet, un pictor şi scriitor american ce a parcurs respectivul traseu cu caiacul în acelaşi an.
Umărul stâncos de la Greben este sfâşiat şi plin de cicatrici iar fluviul sapă treptat şi liniar în pintenul său aspru. Mai în aval este în construcţie un dig pentru a abate curentul dintr-o parte unde apa este mică, iar la ceva distanţă mai jos, ancorate în mijlocul curentului, se zăresc uriaşele maşini de găurit, toate numai lanţuri, bări de metal şi pâlnii metalice, constant spărgând un strat mare de rocă ce cauzează rapidele din jur.
Inginerii veseli, care ne-au urmărit coborârea prin rapide cu mare interes, ne-au urat bun-venit când am tras la mal şi ne-au întâmpinat cu oferte de o ospitalitate substanţială şi, în timp ce serveam gustosul prânz, am discutat pe o temă de comun interes – capriciile marelui fluviu. Când am plecat, pe la ora două, încă mai aveam de padelat în jur de 25 de mile până la Orşova, unde ne propusesem să ne petrecem noaptea, gândind că nu avem unde să campăm în strâmtoare. Nu am fi avut adăpost împotriva vântului violent din amonte până la ieşirea din defileu, deci aveam motive de grabă. Mai jos de Greben fluviul face o curbă mare dinspre sud către nord-est, unde are lăţimea de aproximativ o milă, apoi dintr-o dată se îngustează şi ia o remarcabilă traiectorie dreaptă printr-o adâncă despicătură între munţi, până se întoarce din nou
Prin defileul Cazanelor
spre sud către Porţile de Fier. Strâmtoarea prin care trece se numeşte defileul Cazanelor şi este de departe cea mai impresionantă şi mai spectaculoasă parte din peisajul întregului fluviu. Prăpăstii calcaroase se întind pe multe zeci de metri în sus în mase uriaşe de ambele părţi şi pe măsură ce ne apropiem de strâmtoare pare că o mare convulsie a naturii a despărţit stânca uriaşă în două lăsând o prăpastie adâncă şi îngustă pentru ca fluviul să poată trece. Înainte de a fi construită şoseaua Contelui Széchényi de-a lungul malului unguresc, în 1840, nu a existat alt drum practicabil de-a lungul defileului de la marele drum construit de Traian pentru armata sa în campania Dacică. La intrare, unde fluviul e constrâns la o lăţime de 180 de metri, tăieturile drepte ale şoselei moderne şi crestăturile mari în stânci lăsate de drumul lui Traian, sunt ambele caracteristici importante în peisaj.
Urme ale vechiului drum roman
Aici fluviul năvălește violent prin jurul unei stânci înalte din mijlocul curentului, ce cauzează vârtejuri periculoase în urma sa, apoi plonjează printr-o despicătură îngustă cu un volum de apă de o adâncime de aproximativ 60 de metri sau mai mult și fierbe în anafoare uriașe pulsând puternic pe toată distanța. Strâmtoarea devine din ce în ce mai îngustă, piscurile din ce în ce mai înalte, stranii și amenințătoare anafoare zbuciumă suprafața apei din adâncul întunecat al torentului. În adâncul prăpastiei este aproape beznă și în impresionanta liniște, murmurul fluviului neliniștit sună monoton și jos precum valurile unei mări îndepărtate ce se sparg în stabilopozi. Gigantele stânci se apropie din în ce mai mult, până aproape se ating una de alta. În ultima parte ele forțează puternicul fluviu printr-o deschidere de numai 120 de metri; şi apoi, parcă ostenite de efortul de a strangula irezistibilul fluviu, se retrag din nou, încetul cu încetul curentul își recâștigă suflarea normală şi se deschid într-o întindere plăcută cu dealuri înalte și împădurite, îngrădind către nord o fertilă vale cu lanuri de porumb copt şi, către sud, înălțându-şi vârfurile accidentate aproape perpedicular pe luciul apei. Aici drumul roman este încă parțial practicabil și sub o prăpastie impozantă, pe o stâncă ieșită adânc în afară, marele general a ordonat, în anul 103, o gravură sculptată, pe care încă se mai pot citi următoarele:
Gravură – Tabula Traiana
comemorând victoria asupra naturii şi a omului. Natura nu l-a iertat pe Traian pentru profanarea uneia dintre cele mai sublime lucrări ale ei şi prin trecerea secolelor ea a erodat treptat gravura în stâncă, amenințând-o cu distrugerea completă în ciuda solidei lucrări, până când au fost ridicați doi masivi piloni pentru a susține inscripția dărăpănată. În timp ce creionam desenele, cu interesantele urme ale drumului roman unde se vedeau urmele pilonilor încrustați în stâncă pentru a lărgi platforma, doi băștinași s-au apropiat vâslind împotriva curentului pe lângă marginea stâncii într-o barcă scobită dintr-un trunchi de copac și au acostat de colțul unei stânci, la baza vechiului drum roman unde aveau o mică tabără de pescari. Barca, ustensilele, îmbrăcămintea, erau toate la fel ca în zilele când strămoșii lor călăuzeau galerele lui Traian printre vârtejurile periculoase ale defileului. Dacia Felix este acum doar un nume şi o gravură deteriorată precum și urmele dărăpănate ale vechiului drum roman de-a lungul Dunării sunt singurele amintiri ale cuceririlor unui general în această îndepărtată parte a lumii, ce pot sugera câte ceva despre civilizația pe care a întemeiat-o aici. Dar localnicii sunt încă neschimbați, din punct de vedere al veștmintelor, vorbesc o limbă apropiată de vechiul dialect roman, lucrează pământul și prind peștele cu aceleași unelte rudimentare pe care Traian le-a găsit în mâinile barbarilor fericiți din Dacia Felix.
Era cu mult peste lăsarea întunericului atunci când ne-am îndreptat caiacele către luminile licăritoare ale Orșovei în locul de acostare al vaselor cu aburi. Sunetul muzicii țigănești venind din grădina restaurantului de pe malul apei răsuna peste apa care curgea în liniște, acum argintie datorită reflecţiei lunii, care apărea cu întârziere de peste munții înalți. Am auzit din nou accentele moi ale limbii maghiare și intoxicantele acorduri ale csárdás-ului (Notă: dans tradițional popular de origine maghiară). Freneticul conducător al tarafului de țigani revărsa muzica sa în urechile noastre dornice de ascultare, desenând parcă cu arcușul său nervos chiar pe sub borurile pălăriilor noastre, pentru a nu pierde nici măcar o vibrație ale corzilor agitate. Târziu în noapte am stat acolo, captivi muzicii și frumuseții peisajului în lumina lunii, împotrivindu-ne să pierdem măcar un moment din ultimele prețioase ore ce ne mai rămăseseră de petrecut în fascinanta și adorata Ungarie.
La fel ca toate orașele de frontieră, Orșova are o populație eterogenă, ceea ce îi oferă un aer interesant acestui loc, altfel cu totul plictisitor și neatractiv. În afară de importanța comercială pe fluviu şi a căii ferate ce merge de la Budapesta la București, este, cel puțin pe timpul verii, locul de popas a multitudinii de români și maghiari ce merg la băile de la Méhadia, sau Băile Herculane, cum li se mai spune, după numele roman, Thermae Herculis, un pitoresc şi luxos stabiliment de băi termale sulfuroase la cateva mile în interiorul țării, într-un minunat defileu al Munților Carpați.
Printre colecția pestriță de țărani zăriți pe stradă, turcii sunt de asemenea întâlniți, în toată sărăcia şi mizeria lor, pentru prima dată pe Dunăre. Prin tratatul de la Berlin, mica insulă fortifiată Adah Kaleh, la trei mile mai jos de Orșova, a fost cedată Austriei, citadela urmând a fi demolată. Dar pentru că întreaga populație era formată din turci şi pentru că părea că nu există nicio metodă decentă de a scăpa de ei, li s-a permis să dăinuiască acolo, fără însă a beneficia de drepturi de cetățenie austriacă, dar nefiind nici răspunzători în fața sultanului în niciun fel, neplătind taxe nici către Austro-Ungaria nici către Turcia. Vicleanul turc profită la maxim de poziția sa, practică un comerț înfloritor din tot felul de bagatele și câștigă un frumos venit de pe urma turiștilor ce vizitează insula pentru a vedea un turc în mediul său autentic şi vinde cel mai bun tutun ce poate fi cumpărat de la nord de Balcani, cu prețuri pe măsură declarând sus și tare că a plătit taxe vamale în Austria.
Insula Ada Kaleh în anul 1935 – sursa: Panoramio
Imediat după această insulă, Dunărea face un cot strâns către sud-est şi 3 – 4 mile mai jos de frontiera română, se rostogolește cu întreaga sa putere peste un strat consistent de stânci pe o lungime de o milă şi jumătate dintr-un mal în celălalt lăsând doar un canal îngust și încâlcit pentru vasele cu aburi în apropiere de malul românesc, întotdeauna periculos pentru navigație şi când nivelul Dunării este scăzut, pasibil doar de către ambarcațiunile cu un pescaj mic. Pe parcursul acestei rapide lungă de o milă și jumătate nivelul fluviului scade cu aproape 5 metri, iar această parte a defileului întins se numește Porțile de Fier. La origine acest nume a fost atribuit de către turci (Demir Kapou) rapidelor de mai jos de Drenkova şi celor din apropiere de Orșova, numindu-le Porțile de Fier de Sus și respectiv Porțile de Fier de Jos. Numele, care însemna de fapt obstacole în calea navigabilă, mai curând decât porți naturale deschise în munți, sunt atribuite în prezent rapidelor de jos, iar călătorul care a trecut prin defileul Cazanelor se așteaptă de obicei la încă o strâmtoare la Porțile de Fier de Jos. Cu siguranță va fi dezamăgit, pentru că Porțile de Fier de Jos reprezintă doar o serie de rapide periculoase în locul unde fluviul se extinde după ce trece de munți, iar peisajul aici este blând şi neinteresant în comparație cu cel de la defileul Cazanelor.
De la Belgrad la Ruse
Odată cu trecerea de munții Carpați se termină şi seria de defileuri remarcabile ce au fost descrise la diverse intervale de-a lungul fluviului de la începutul cărții şi pînă aici, lăsând loc întinselor câmpii ale României până la ţărmul Mării Negre. Porțile de Fier au fost încă de la începuturile istoriei de o mare importanță militară și politică, formând ca şi în prezent o barieră între Est și Vest. După scrierile lui Strabo (istoric, geograf şi filozof antic grec) aici se termina Dunărea și începea Istrul, partea de după Carpați era cunoscută de vechii greci ca Istros. Nu există arhive care să menționeze Dunărea de mai sus de Carpați înainte de primul secol înainte de Hristos, când a fost descoperit de către armatele romane de sub conducerea lui Cezar, care probabil i-a dat numele de Danubius. Max Müller, în studiul său despre originea numelui Danube, spune că numele latin este probabil o traducere a cuvântului de origine Aryană ”danu” care înseamnă ”umed”, sau o adaptare a aceluiași cuvânt persan care înseamnă ”râu”. Nu cred că mai e nevoie să se menționeze că în prezent fluviul are câte un nume diferit în fiecare țară prin care curge. Germanii ii spun Donau, maghiarii îi spun Duna, românii îi spun Dunăre iar sârbii, bulgarii și rușii îi spun Dunav.
Porțile de Fier marchează în istoria expediției noastre pierderea Amiralului flotei noastre care, epuizând tot timpul avut la dispoziția sa, a fost obligat să ne lase singuri de aici mai departe, spre marele nostru regret și marea şi intensa lui dezamăgire.
Corpul Internațional de Ingineri, care execută lucrările de îmbunătățire a navigației pe partea cu rapide din defileul Carpaților, au început să taie un canal printre stânci la Porțile de Fier de-a lungul malului sârbesc. Proiectul a început din toamna anului 1890 şi se va termina în 1893. Inginerii lui Traian făcuseră de asemenea o parte a unui canal similar iar materialul vechiului terasament era acum folosit pentru a construi modernele diguri. Ca niște călători conștiincioși cum suntem, am inspectat lucrările şi la invitația inginerilor, am petrecut o jumătate de zi în prezența lor. La fel ca în multe alte lucrări din jurul lumii, munca este în general în mâna italienilor care arată exact ca muncitorii de la Croton Aqueduct (un sistem complex de distribuție a apei construit între 1837 și 1842 la New York).
Am avut parte de veșnicul nostru inamic, un violent vânt frontal, în ziua în care ne-am încredințat flota noastră rapidelor Pregrada la Porțile de Fier şi am avut un sfert de oră foarte încărcat încercând să scăpăm de anafoare şi evitând vârtejurile. Nefiind în stare să judecăm de la nivelul apei care ar fi cel mai bun traseu printre valurile galopante, am ținut un curs drept pe cât ne-a permis curentul furios și derutant şi am ajuns în siguranță în apele calme de mai jos, unde am avut un moment de liniște pentru a contempla peisajul de acolo din mijlocul fluviului pentru a cădea împreună de acord că era dezamăgitor după cel măreț din defileul Cazanelor. Pentru o milă sau două mai departe am realizat că trebuie să cârmim cu grijă, din cauza anafoarelor care apăreau pe nepregătite gata să ne smulgă padelele din mâini. Stăvilare mari pentru sturioni pe malul sârbesc era semnul că apele învolburate s-au terminat şi am plutit liniștiți mai departe pe lângă plasele de pescuit marcate cu tărtăcuțe ce pluteau la suprafață. Un peisaj de țară plăcut și liniștit se întindea în fața noastră cu dealuri galbene fierbinți şi câte un oraș de fiecare parte – Kladovo cu fortărețe din cărămidă şi moderne terasamente pe malul sârbesc şi Turnu Severin cocoțat pe un mal abrupt puțin mai jos. Pentru că încă nu acostasem până acum în România, am decis să mergem pe lângă malul stâng pentru a vedea dacă locurile sunt mai interesante decât orașul de dincolo de Dunăre ce arăta modern, comun dar neatractiv. Pe măsură ce coboram studiind aceste noi ambarcațiuni, primele pe care le văzusem cu catarg şi vele, am observat, pe malul apei mai jos, ruina fostului pod al lui Traian și ne-am gândit să ne oprim pentru a-l desena. În timp ce treceam de oraș am văzut un soldat într-o uniformă albă de in încercând să țină pasul cu noi, dar nefăcând niciun semn nici nu ne-am gândit că ar avea alt motiv sa ne urmărească decât pura curiozitate. Chiar mai sus de ruine un grup de soldați se spălau, o santinelă stătea de pază în fata unei gherete şi doar puțin mai jos câțiva localnici își spălau caii iar femeile spălau hainele lovindu-le de pietre.
Rămășițe ale Podului lui Traian
Am întors caiacele îndreptându-ne către malul din apropiere de ruina podului, când un strigăt puternic din partea santinelei ne-a ridicat privirile. ”Nu vă apropiați!” a comandat el într-o română hotărâtă. Dar nevăzând nicio fortăreaţă în apropiere şi neavând alte sinistre intenţii decât cele pur artistice, nu am găsit niciun motiv să nu putem trage la malul unde localnicii aveau treburile lor şi am continuat să padelăm încet către malul mâlos. “Nu vă apropiaţi! Rămâneţi pe apă!” a strigat el din nou. “Este vreun război pe aici?” am întrebat noi cu simţul umorului. “Nu, dar nu aveţi voie să trageţi la mal! Nu vă apropiaţi sau trag!” “Trage, oricum nu vei nimeri” am replicat, crezând că este o ameninţare neîmtemeiată a unui soldat doar jumătate serioasă. Dar el a devenit din ce în ce mai agitat pe măsură ce ne apropiam şi, scoţând un cartuş din cartuşieră, ni l-a arătat şi la pus în armă. De-abia în acest moment soldatul care ne urmărise pe mal a ajuns răsuflând greu şi a preluat comanda ordonâdu-i santinelei să ne acopere cu arma sa, până când soldaţii care se spălau puteau ajunge la caiacele noastre. Am rămas pe loc pentru câteva momente, iar apoi gândind că farsa a mers destul de departe am tras la mal şi ne-am predat caporalului, santinelei şi celor câţiva soldaţi îmbrăcaţi doar pe jumătate. Înarmaţi cu două paşapoarte foarte scumpe dar până în prezent total inutile, am urmat caporalul o bună distanţă de drum până în oraş la sediul central, am arătat paşapoartele ofiţerului de serviciu care imediat ne-a redat libertatea, cu scuze politicoase pentru deranjul cauzat de oamenii săi. Când am ajuns din nou la caiace am distribuit ţigări grupului de soldaţi care ne păziseră ambarcaţiunile şi am trimis câteva sus santinelei beligerante care nu a dispreţuit cadoul de la inamicul recent. Un tânăr evreu care nu îşi primise porţia de ţigări a remarcat cu un umor inconştient, “Dacă santinela trăgea în voi, bănuiesc că acum i-aţi fi dat trabuce!”
Țărani români
Plutind în jos şi urmând o mare buclă a fuviului într-un peisaj uscat şi galben, ne-am revenit după emoţiile cauzate de primul nostru conflict cu armata, am privit gălăgioşii sârbi cum strângeau recolta pe malul sârbesc şi femeile românce, în costumele simple din cămăşi albe de in şi lungi ciucuri de lână atârnând în spate de brâul care fixează un şorţ sclipitor colorat în talie, cărând apă în clasicele ulcioare sau învârtind din fuioare în timp ce mergeau. Ici colo grupuri de bărbaţi care se asemănau aşa de mult cu vechii daci, cu tunica largă şi pantaloni, sandale, brâuri şi căciuli din blană de oaie, rătăcind pe pantele aride, pete albe pe un fundal galben însorit. Chiar şi soldaţii pe care îi vedeam acum la intervale repetate în barăcile lor, erau la fel de barbarici în aspect ca ţăranii şi puteau fi recunoscuţi ca soldaţi doar după echipamentul care îl cărau. De-a lungul unei porţiuni liniştite am întâlnit un grup de ambarcaţiuni scobite din trunchiuri de copac, fiecare dintre ele cu câte doi sârbi, plutind în curent şi trăgând plase de pescuit largi pe măsură ce înaintau.
Bărci de pescuit sârbești
Trăgeau la mal după micul sătuc, scoteau plasele, trăgeau bărcile la iedec împotriva curentului şi, trăncănind neîncetat şi viguros, pluteau din nou în jos ca şi mai înainte. Aproape singurele clădiri ce puteau fi văzute pe malul românesc erau pichetele cu militari care păzeau fiecare posibil loc de a trage la mal. Ne-am dat seama treptat şi numai după experienţe anterioare, că eram acum sub atenta supraveghere militară, de care nu aveam să scăpăm până când vom ajunge la Marea Neagră.
Dacă v-a plăcut ce tocmai aţi terminat de citit distribuiţi vă rog link-ul mai departe.
Costin IATAN
TID România
Francis Davis Millet a fost un pictor, sculptor şi poet american născut la 3 Noiembrie 1848 şi a murit la 15 Aprilie 1912 pe Titanic, odată cu scufundarea acestuia.
În 1891, Millet împreună cu Alfred William Parsons, un pictor de origine britanică şi un al treilea personaj al cărui nume şi origine sunt necunoscute, au pornit într-o expediţie cu caiacele pe Dunăre, pentru prima dată în istorie, din munţii Pădurea Neagră până la Marea Neagră.
Cartea se numeşte “The Danube From The Black Forest To The Black Sea”, a fost publicată în anul 1893 şi se găseşte online în diverse formate electronice.
Am încercat o traducere începând cu Capitolul XIII când aceştia se apropie de teritoriul actualei Românii. De menţionat că la vremea aceea harta Europei de Est arăta cam aşa.
Harta Europei de Est la 1891
De la înălţimile Belgradului am văzut vârfurile albastre ale munţilor departe către sud – pintenii măreţului lanţ Carpatic – şi după un traseu sinuos prin câmpia maghiară, aşteptam cu nerăbdare să ajungem în peisajul accidentat de care aveam să ne bucurăm în curând ca o schimbare de orizont. Nu am găsit pe hartă niciun oraş important între graniţa sârbească şi Orşova (malul românesc al Dunării începea aici pe vremea aceea), la Porţile de Fier; şi pentru că nu eram dornici de linişte după atâtea zile de încântare şi noutăţi în materie de costumaţii, am observat cu satisfacţie, pe măsură ce înaintam, că malul plat al Ungariei sau dealurile joase de pe celălalt mal nu ne ofereau nicio tentaţie în a trage la mal. Aveam încă îndoieli cu privire la felul în care vom fi primiţi în satele sârbeşti, Belgradul fiind singurul loc din Serbia pe care l-am vizitat şi nu puteam judeca din experienţa din capitală ce s-ar putea întâmpla dacă am trage la mal într-o localitate oarecare. Auzisem o mulţime de istorisiri în legătură cu dificultăţile călătorilor străini în zone îndepărtate din Serbia, motiv pentru care ne dotasem cu paşapoarte bine traduse în mai multe limbi. Şi pentru că nu am avut ocazia să le arătăm în Belgrad, începusem să avem îndoieli cu privire la utilitatea acestora motiv pentru care deja ne gândeam să tragem la mal într-un sat sârbesc numai pentru a testa această idee. Dar, înainte de a găsi un loc favorabil pentru a trage la mal, am zărit în faţa noastră la mare distanţă, cam în jurul prânzului în ziua de după ce am trecut graniţa, ceva ce părea o curioasă înşiruire de clădiri pe malul sârbesc parcă întinzându-se în Dunăre, ca pilonii unui uriaş pod feroviar.
Castelul de la Smederevo
Castelul de la Smederevo în prezent
La început am crezut că este un miraj, fenomen care ne înșelase de multe ori până atunci prin distorsionarea formelor și exagerarea înălțimilor, dar pe măsură ce padelam împotriva vântului am văzut în curând o colecție solidă de forme arhitecturale. Dar, numai atunci când ne-am apropiat la mai puțin de o milă de oraș am realizat că ceea ce noi credeam a fi o construcție modernă, erau de fapt turnurile înalte și zidurile unei mărețe citadele medievale de la Semendria (actual Smederevo în sârbă), ridicându-se cu o demnitate antică chiar din apele Dunării, parcă umbrind prin imensitatea lor micul oraș așezat la poalele acestei mari fortărețe.
În ultimii ani Semendria a căpătat o importanță comercială devenind un port cerealier şi atunci cand am intrat în oraş străzile înguste erau blocate de sute de care trase de boi, toate așteptându-și rândul la cântarele publice, unde greutatea grânelor era garantată de ofițerii orașului înainte de a fi încărcate. Printre o mulțime pestriță de sârbi cu barbare căciuli de blană, eșarfe roșii, sandale de piele și cele mai aspre articole de îmbrăcăminte țesute în casă, ne-am croit drum către fortăreață. Zidurile uriașe închid o suprafață triunghiulară de aproximativ 10 – 12 acri ocupând întreaga parte dintre râul Jessava și Dunăre. Clădirea în formă triunghiulară dintre cele două râuri este o citadelă fortifiată construită în 1432 de către despotul George Brankovich. Este încă păstrată în condiții excelente. Într-adevăr, zidurile și cele 23 de turnuri pătrate arată câteva semne remarcabile de descompunere, însă, cu excepția distrugerii integrale a platformelor de lemn, sunt aproape în stadiul în care au fost construite. Ici, colo inscripții or fragmente ale unor statui construite în ziduri datează importanța orașului încă de pe vremea ocupației romane, pe când așezarea era fără îndoială una dintre cetățile importante de-a lungul fluviului.
Barăcile garnizoanei sârbe arătau mai degrabă a colibe în comparație cu turnurile imense și zidurile înalte ale structurii medievale. Din vârful unuia dintre turnuri am avut o panoramă de o frumusețe variată, întinzându-se de la înălțimile Belgradului până la lanțul Carpatic, ce se zărește încețoșat dincolo de întinderea scânteietoare a Dunării ce se desparte în multe brațe formând numeroase insule și, la fel ca mai sus printre munții Baden, se oprește parcă adăugând volum și forță pentru a străpunge marele defileu ce descompune masa zimțată de munți pentru următoarele aproximativ 50 de mile, înainte de a-și relua cursul domol.
La plecarea din Semendria șeful poliției a fost și el printre cei care s-au strâns să ne vadă cum plecăm și astfel ne-am gândit că e momentul să verificăm dacă pașapoartele noastre vor fi onorate. Le-am întins oficialului, modest pentru început, dar el nici nu a vrut să-și arunce ochii pe ele. „Dar sunt pașapoartele noastre,” am spus noi. „Ne-au costat o grămadă de bani și timp și dacă niciun oficial nu se uită la ele le-am făcut de prisos și-apoi nu sunt valabile decât un an!” Dar el a refuzat în continuare cu tărie că nu vrea să aibă de-aface în niciun fel cu ele, deși noi insistam cu îndârjire. Am plecat gata să credem în spusele unui glumeț prieten din Budapesta care ne spusese că oricine poate călători de la un capăt la altul al Dunării fără a avea nevoie de un pașaport ci mai repede oferind o masă la un restaurant bun care ar satisface orice oficial mai bine decât orice pergament semnat și parafat.
La Baziaș, pe partea maghiară a râului, punctul terminus al căii ferate ce vine de la Timișoara și unde de obicei turistul ia un vas cu aburi pentru a călători prin defileul Kasan (Cazane) și Porțile de Fier, nu este mai nimic interesant pe mal cu excepția unui restaurant al căilor ferate însă peisajul este grandios.
Castelul Rama
Dealurile acoperă integral cursul fluviului în timp ce călătorul se apropie din amonte și ruinele fine ale Castelului Rama, pe partea sârbească, par a fi situate pe malul unui mare lac și mărginit la sud de munții uriași, deschizându-se apoi după câteva mile din nou în alt lac care și el are orizontul sudic format dintr-un lanț de munți aparent de netrecut – de această dată adevărații Carpați.
De îndată ce am traversat fluviul dinspre Rama către grupul de case de pe malul apei la Baziaș, am obsevat că micul sătuc, pipernicit și neînsemnat pe lângă dealurile ca niște turnuri de de-asupra sa, era frumos împodobit tot cu steaguri. Pe măsură ce ne-am apropiat am distins în apropierea malului o ambarcațiune joasă gri cum nu mai văzusem până aici. S-a dovedit a fi o navă militară austriacă și motivul împodobirii locului era aniversarea zilei de naștere a împăratului Francis Joseph. În timp ce pluteam către nava militară am arborat și noi toate steagurile din dotare și în timp ce ne apropiam cu toată demnitatea eram întâmpinați cu zgomotele puternice ale dopurilor sticlelor de șampanie ce erau îndreptate către noi. Ne-am predat necondiționat și am schimbat cărți de vizită cu un grup de ofițeri care sărbătoreau ziua împăratului pe punte.
Am considerat captivitatea noastră atât de puțin deranjantă încât am hotărât să o prelungim până când poziția soarelui pe cer ne-a anunțat că trebuie să plecăm mai departe dacă doream să intrăm în defileu înainte de a se întuneca.
Graba noastră de a pleca era motivată de ambiția de a începe lupta cu fluviul la așa-zisele cataracte. Aceste obstrucții ne-au fost descrise de prieteni care au parcurs traseul în ambarcațiuni cu aburi ca fiind extrem de periculoase și, pe măsură ce ne apropiam de munți, toți oamenii fluviului cu care am discutat ne-au avertizat cu privire la pericolele curentului de mai jos și în niciun caz să nu ne aventurăm să trecem prin pasajul cu rapide (Explicaţia din DEX spune: rapid – substantiv neutru – Canal cu pantă mai mare decât panta critică și care racordează două tronsoane ale unui curs de apă situate la înălțimi diferite) fără o navă pilot din zonă. Chiar și noii noștri prieteni de pe nava militară, care de-abia trecuseră prin respectivul pasaj, ne-au prevenit să nu parcurgem partea cu rapidele în caiacele noastre și au depus eforturi în a ne arăta punctele periculoase pe hărțile lor.
Bineînțeles, cu cât auzeam mai multe despre aceste terori ale navigației cu atât deveneam mai nerăbdători să le descoperim și, cum nu doream să terminăm prematur călătoria noastră prin pierderea caiacelor, de asemenea nici nu intenționam să acceptăm declarațiile nimănui cu privire la respectivele pericole deoarece acestea erau relative. Ultimele cuvinte adresate nouă de către sfătuitorii noștri navali, în timp ce ne îndepărtam cu regret, au fost să ne asigurăm că vom lua o navă pilot la Drenkova, ultima oprire a navelor cu aburi înainte de rapide.
De la mare distanţă, chiar de mai jos de Baziaş, întregul orizont către sud şi est pare a fi format din ziduri solide şi stâncoase vizibile cu ochiul liber. Pentru aproximativ 20 de mile fluviul se desfăşoară printr-o plăcută vale, se desparte în jurul unei insule apoi se îndreaptă direct către bariera uriaşă, care se extinde spre stânga şi dreapta atât cât se poate vedea în depărtare. Pe măsură ce padelam prin curentul liniştit am trecut de oraşul sârbesc Grădişte apropiindu-ne din ce în ce mai mult de masa de piscuri colţuroase tăiate drept către cer şi deveneam din ce în ce mai nerăbdători să descoperim cursul fluviului prin lanţul muntos şi inconştient creşteam ritmul în care padelam de parcă am fi fost într-un concurs. Deodată, imediat ce am trecut de capătul insulei mari, panorama s-a deschis larg către est ca o cortină uriaşă şi fluviul, alunecând prin jurul unei stânci din mijlocul curentului, se vedea plonjând cu o viteză accelerată direct printr-o despicătură îngustă între zidurile înalte şi dispărând în adâncimile defileului. Păzind intrarea în defileu, ruinele Castelului de la Golubáç, de pe malul sârbesc, îşi îngrămădeşte turnurile înalte pe un pinten aplecat cu îndrăzneală deasupra râului şi umbreşte o mică dar plăcută pajişte verde în apropierea apei.
Castelul de la Golubáç
Fundaţiile Castelului de la Golubáç se spune că sunt de origine romană şi se spune că Elena, Împărăteasa Greciei, a fost închisă aici, dar ruinele vizibile acum sunt ale fortăreţei construite de Maria Tereza la mijlocul secolului trecut.
De-a lungul malului maghiar faimoasa şosea a Contelui Széchényi, pornind din oraşul Moldova (Actuala Moldova Veche din judeţul Caraş-Severin) până la Orşova, la frontiera cu România, arată liniile drepte ale tăieturilor în stâncă situate la doar caţiva metri de-asupra apei. Stâncile netezi şi perpendiculare sunt perforate de numeroase caverne, despre una dintre ele spunându-se că este originea tuturor roiurilor de muşte vicioase ce persecută turmele de bovine pe timpul verii. O legendă locală atribuie originea acestor muşte cadavrului dragonului ucis de Sf. Gheorghe.
Pajiştea verde de sub Golubáç ne invita să o folosim ca pe un plăcut loc de campare, pentru că seara se apropia cu paşi repezi pe măsură ce noi terminam desenele şi eram dispuşi să părăsim locul încântător. Dar unul dintre colegi, nerezistând impulsului de a penetra întunecatul defileu s-a lăsat în voia curentului. Întregul cer avea nuanţa roşului de cupru a apusului când ne-am pornit în căutarea sa. Fluviul se răsucea şi se repezea şi se lupta cu padelele noastre în timp ce noi pluteam în adâncul amurgului. Din când în când câte un anafor mare ne arunca în afara traseului nostru facând uşoarele noastre caiace să se mişte într-un mod cu totul neplăcut şi perturbant. Am mers mai departe, fără posibilitatea de a mai ne uita pe hartă şi fără nicio idee unde am putea întâlni periculoasele rapide şi vârtejuri din calea noastră. Am trecut pe lângă câteva focuri mici de tabără aproape de nivelul apei, folosind fluierele în mod repetat şi chiar când ajunsesem la concluzia că am trecut de locul unde colegul nostru trăsese la mal, din întuneric am primit răspunsul mult aşteptat şi în curând am campat.
Ţărancă româncă
Cântecul de jale al unei ţărănci, torcând dintr-o furcă, în timp ce mergea foşnind prin lanul de porumb din spatele locului nostru de campare, ne-a trezit cu mult înainte să treacă efectul celor 60 de mile padelate cu o zi înainte; şi dornici de a fi din nou printe vârtejuri, am mâncat un mic-dejun în grabă şi eram gata de a pleca mai departe către micul port din Drenkova, de unde ni se spusese să luăm o ambarcaţiune pilot. Înainte de a pleca am verificat cu o mai mare atenţie caiacele noastre, am testat padelele şi am pus la loc sigur în caiac toate lucrurile nefixate din jurul nostru. Deşi nu ne propusesem să ne umilim prin angajarea unei nave pilot prin pasajul cu rapide, ne-am gândit că ar fi bine să ne informăm cu atenţie înainte şi să găsim cel mai bun traseu, astfel am tras la mal la Drenkova şi am consultat agentul companiei vaselor cu aburi de acolo. Din păcate nu ne-a putut oferi prea multe informaţii utile, dar ne-a oferit o navă pilot şi ne-a sfătuit încă o dată să nu încercăm să trecem pasajul respectiv neînsoţiţi. Dar imaginea cu navele cu aburi trăgând după ele barje încărcate împotriva curentului erau pentru noi dovada satisfăcătoare a naturii obstrucţiilor şi, puţin impacientaţi de întârziere, am plecat, urmaţi de repetate şi confuze instrucţiuni. Din experienţa noastră îndelungată de pe Dunăre, am ajuns la concluzia că în general este un fluviu “manierat” şi oarecum regulat, care putea fi înţeles uşor şi al cărui curent nu ar pune în pericol nicio ambarcaţiune pe şenalul navigabil. Eram mult prea nerăbdători atunci, să analizăm cum ar putea fluviul cu adevărat să facă navigarea dificilă sau chiar periculoasă şi-apoi, în afară de asta nu am testat niciodată înainte caiacele noastre decât în apele agitate de dinainte de furtună, eram gata să ne asumăm riscul de a afla cum se comportă în curentul derutant şi valurile unei rapide adevărate.
Mai jos de Drenkova, Dunărea se îndreaptă către sud printr-o curbă şi apoi trasează prima linie nervoasă printre marginile de stânci abrupte din partea sârbească şi înălţimile stâncoase şi împădurite de pe celălalt mal. Nivelul apelor era apoape de cel mediu general în ziua când am trecut noi şi nu se vedeau stânci ieşind din apă. Un vânt frontal puternic tulbura fluviul atât de tare încât ne era imposibil să ne dăm seama unde era curentul mai puternic, nici să vedem unde sunt rapidele până nu ne aflam deja în ele. Pentru a face totul şi mai dificil, mai multe nave cu aburi trăgeau încărcături împotriva curentului, iar apa din zbaturile lor, de evitat cu orice preţ, creşteau în intensitate turbulenţa apei. Nu aveam altceva de făcut decât să ne stabilim propriul traseu destul de departe de navele cu zbaturi, pe cât posibil şi totuşi cât mai aproape de şenalul navigabil şi să evităm vârtejurile, care constituiau cel mai mare pericol, aşa cum ni se spusese.
Între ciocan şi nicovală nu este uşor, dar am continuat să padelăm în mod constant înainte, înfruntând valurile şi plonjând de fiecare dată cu viteză mare. Deodată, între două dintre caiace a apărut un vârtej uriaş şi cu o mişcare rotativă ameţitoare părea că se grăbeşte vicios în urmărirea caiacului de dinainte. Niciodată nu au fost folosite padelele cu mai mare vigoare sau îndemânare şi astfel delicatele ambarcaţiuni au alunecat graţios pe exteriorul vârtejului, în siguranţă, iar între timp vârtejul s-a închis pierzându-şi din putere. Dunărea ne-a arătat ce ar putea face dacă nu o iei în serios.
O a doua rapidă a urmat celei dintâi, nu foarte departe, la capătul unei porţiuni mai late imprejurată de munţi înalţi şi deşi nu observasem o creştere semnificativă a curentului, am auzit în curând vuietul rapidelor Greben – cea mai lungă şi mai dificilă parte navigabilă mai în amonte de cea de la Porţile de Fier. De îndată ce ne-am apropiat am zărit o linie de apă înspumată dintr-un mal in celălalt, aparent fără nicio întrerupere. Ne apropiam cu viteză de acest prag din valuri, unde jeturi scânteietoare de apă erau aruncate sus în aer, când din fericire am zărit o navă trecând în apropiere de malul sârbesc şi am padelat rapid în acea direcţie pentru a găsi şenalul, unde şansele să întâlnim temutele anafoare erau mai reduse. Înainte de avea destul timp să decidem care ar fi cel mai bun loc de a trece printre stânci eram deja în mijlocul unei porţiuni care rostogolea apa în toate direcţiile şi înainte de a ne trage sufletul din nou eram ca într-o piscină mai jos de imensa stâncă de la Greben, care, ieşind mult în largul fluviului îngustează mult canalul şi face curentul să curgă cu o rapiditate mare peste crestele zimţate ale stâncilor şi formează astfel un baraj natural pe fluviu în acest loc. În trecerea noastră antrenantă prin toate aceste valuri nu am luat o linguriţă de apă la bord deşi părţile superioare ale caiacelor noastre au fost spălate în continuu. Pe măsură ce înaintam căpătam şi mai multă încredere în ambarcaţiunile noastre astfel că ne avântam cu îndrăzneală prin cele mai aspre valuri, împinşi de entuziasmul pentru sportul neobişnuit şi plini de emoţia aventurii noastre. Caiacele săreau pur şi simplu din creastă în creastă şi de multe ori nu reuşeam să ne vedem unul pe celălalt din cauza apei pulverizate în toate direcţiile. După câteva reprize intense de padelat din greu am tras la mal respirând din greu într-un loc unde un grup de ingineri erau cantonaţi într-un proiect internaţional de îmbunătăţire a navigaţiei pe Dunăre.
Finalul capitolului XIII. Am păstrat toate imaginile originale din carte care nu sunt altceva decât nişte schiţe desenate de cei doi aventurieri, Millet şi Parsons.
Pe măsură ce voi traduce şi în funcţie şi de feedback-ul primit de la voi, voi posta şi următoarele capitole până la sfârşitul cărţii. Sper să vă fi captivat şi pe voi la fel ca pe mine. Trebuie luat în considerare faptul că această carte a fost scrisă în anul 1891 de către un american. Limbajul folosit este nu unul tocmai uşor.
Costin IATAN
TID România
TID Romania 